Scriu şi plâng.
Iertaţi-mi starea mai... specială...
Uneori, nopţi şi zile din trecut ne revin în minte. Le retrăim un pic altfel, adăugându-le ninsoarea melancolică a prezentului.
Uneori e atât de nedrept să mergi pur şi simplu mai departe, ca şi cum ai trăda oamenii care te-au iubit şi pe care i-ai iubit în devenirea ta...
Capătul neştiut al străzii...
Sau locul de unde începe infinitul, în copilăria fiecăruia dintre noi...
La celălalt capăt ştiam: era silozul. Dar în dreapta, cum priveam stând pe banca de fier din faţa blocului, lovindu-mi călcâiele de bara de jos, de parc.aş fi compus atunci un cântec, nu ştiam ce este. Nu mersesem niciodată acolo. Doar priveam. Mă încânta acel orizont. Oare ce se ascundea acolo, mă întrebam. Oare ce aveam să găsesc acolo, când voi fi devenit matur? Îmi imaginam că voi întâlni oameni frumoşi, pe care o să-i privesc cu uimire, fete frumoase ca nişte Cosânzene, pe care să le admir, pe care să le ţin de mână.
De câte ori rămâneam singurul copil pe afară, priveam cu poftă a sufletului spre locul acela vrăjit şi îmi scuipam în sân de fericirea acelui vis al depărtării pline de minuni.
Cred că privirea aia, probabil, mi-a fost cea mai frumoasă jucărie a copilăriei. Nu au fost multe, dar pe toate le-am iubit şi le-am mângâiat, de câte ori le luam de la locul lor (în dormitorul bunicii, după uşă – un loc în care soarele văruia proaspăt cu lumină miraculoasă în fiecare dimineaţă!).
Seara, după ce mă săturam de privit spre capătul neştiut al străzii copilăriei mele, urcam două etaje şi mergeam în casă, unde bunica mea mă aştepta mereu cu mâncare extraordinar de bună. Nu aveam nici aparat de radio, nici televizor. Bunica nu îşi permitea...
Mă punea să-i cânt şi să-i recit şi ea plângea. Credeam că poate îi aminteam de ceva anume, ceva trist, şi de aceea plângea, sau că poate se supărase de ceva peste zi... Nu peste mult timp, am înţeles că aceea era puterea tămăduitoare a artei, că aceea era purificare prin artă – katharsis, parcă-i zice, ştiinţific...
Scriu şi plâng.
Timpul n-are răbdare.
M-a smuls din serile acelea diamantine...
La 6 ani m-am mutat acasă – un alt acasă! La părinţii mei... Am început şcoala şi viaţa s-a accelerat puţin...
Nu ştiu ce-mi veni azi să privesc iarăşi spre acel capăt al străzii pe care am copilărit. Aproape la fel de tulburător.
Chiar dacă am trecut pe acolo de multe ori mergând spre centru, spre serviciu, sau la piaţă, sau să mă plimb, şi nu întotdeauna am întâlnit oameni minunaţi - de cele mai multe ori nişte răi! – şi nu întotdeauna am trăit în orizontul acela întâmplări superbe – de cele mai multe ori, durute! – capătul acela, locul unde se termină strada copilăriei mele şi începe infinitul meu, încă mă înfloreşte de speranţă, încă mă face să tresar...
Ceea ce e minunat!
Vă pup negru pe alb!
P.S.: Un gest superb al domnului Minel Ghiţă Mateucă: şi-a cerut scuze în numărul de vineri, 22 februarie a.c. al ziarului Altphel, fiindcă m-a asemuit cu acel id. Apreciez şi îi mulţumesc pentru acest semne de normalitate, de politeţe, de bună-convieţuire în spaţiul public! Nu-i bai, maestre! Să fim sănătoşi! Aşa e: greşeala-i omenească!
