Şi s-a trezit în zorii de Univers numiţi primăvară (a se citi – de ce nu?! – şi prima vară sau vară primă sau, cel mai bine şi mai impoooortant, a se trăi!, a înflori sufleteşte! luna asta plină pe cerul timpului către care privim rugător să mai stea şi din care plouă mereu cu nepăsare şi trecere torenţială!
Şi s-au trezit florile şi parcă râd şi hohote de culori şi lacrimi de linişte.
Nu mai am chef de certuri şi nici măcar de contradicţii... Am chef doar de iubire, de frumoasă depăşire a măsurii...
Sunt de parc-am mâncat miere de floare de colţ! Sunt vesel, pus pe treabă şi nebuni frumoase, admir fetele frumoase şi deştepte aşa cum admir florile – florile or avea vârstă? Or fi flori minore?,ori majore? N-aş crede...
Mă simt vinovat de parc-aş fi vărsat cafea pe amor şi nu se mai ia nici cu uitarea! – ce „detergent” nenorocit de bun e uitarea!
Scriu şi râd în oglinda ploilor de mai şi aud ne-ncetat: „Dacă plouă-n mai, avem mălai!”
După fiecare ploaie, dar şi în timpul ei, ai impresia că se construiesc, cu hărnicie teribilă pentru Balcaniul nostru, copii ale ciudat (era să scriu ciudad şi n-aş fi simţit că greşesc prea tare...) de frumosului oraş argentinian Buenos Aires, comandate de ploaie...
Mai iau o gură de miere de floare de colţ şi înghit în plin, nu în sec! În plin de drag, de dor şi de amor!
Vă iubesc!
Asta o fi plouând?
