47 de români, 47 de oameni, majoritatea pensionari, au plecat spre Muntenegru în vacanţă.
47 de români au plecat într-un autocar să îşi facă vacanţa mult visată, vacanţa de vară.
47 de suflete, care au lăsat în urmă ţara şi oamenii dragi, mergând spre un loc în care au sperat şi s-au gândit că vor găsi relaxarea şi binecuvântata odihnă a vacanţei.
În acest moment, 19 dintre ei sunt declaraţi decedaţi, iar 29 se află în spitalul din Podgoriţa internaţi la diverse secţii ale acestei unităţi sanitare.
Destinul omului este o hartă pe care Dumnezeu o trasează într-un mod cu totul misterios, departe de orice raţiune sau cunoaştere umană.
Cu toţii suntem oameni şi avem un destin, indiferent că ne numim români sau de altă naţionalitate. Cu toţii ne supunem aceleiaşi reguli a vieţii şi a morţii, dictate de Cineva care se află mai presus de logica minţii umane, de dorinţele noastre, de speranţe, de iubire sau de ură, de guverne, politică, bani, afaceri sau orice altceva care pare investit cu putere absolută aici, pe pământ.
Şi acel Cineva a decis că românii aflaţi în acel autocar, aseară, 23 iunie 2013, să aibă acest destin.
Pe Dumnezeu nu ne putem supăra, deşi moartea şi suferinţa sunt cea mai mare piatră de încercare a omului pe care El ne-o pune în cale pentru a ne testa credinţa şi iubirea.
Cu toţii am pierdut oameni dragi. Cu toţii suntem supuşi destinului. Niciunul dintre noi nu ştie cum se va sfârşi drumul pe care îl facem, fie şi până în camera de alături. Pentru că moartea este tovarăşul nostru de drum oriunde ne vom afla în această viaţă.
Această regulă divină se aplică oricărui om, oricărei fiinţe născute vreodată pe acest pământ, fie el un anonim a cărei viaţă ne este complet obscură şi paralelă, fie el şeful guvernului, politicianul X sau Y, preşedintele ţării sau orice alt mare demnitar sau miliardar.
În faţă morţii, suntem cu toţii egali. Lui Dumnezeu prea puţin îi pasă de galoane, onoruri, ranguri, bani, averi, puteri şi investituri umane.
Avem o ţară şi avem şi conducători. Această ţară este locul din care au plecat cei 47 de oameni. Pentru Guvern, Parlament şi Preşedinţie, aceşti oameni sunt simple nume şi cifre de bilanţ social şi economic, iar dovada este făcută tocmai în aceste clipe în care destinul a fost scris şi finalizat pentru o parte din cei 47 de cetăţeni români…în aceste zile de iunie 2013.
Nimic şi nimeni nu pot explica atitudinea lipsită de omenie şi empatie a celor care guvernează România în această zi, şi nu numai, în faţa acestui moment extrem de dur şi important pentru cei 47 de români, familiile lor şi cetăţenii acestei ţări.
Pentru că cei 47 de români reprezintă cele 23 de milioane de cetăţeni (sau câţi om mai fi în funcţie de cine face statistica) ai României puşi faţă în faţă cu adevărul despre cei care fac politică şi deţin puterea în această ţară.
Dacă în faţă morţii, a dramei şi a urgenţei, cei pe care i-am votat cu toţii, inclusiv cei 47, pentru a ne face o viaţă mai bună şi pentru a spera că, prin ei, această viaţă se va ridica din pulberea amărăciunii şi a fricii zilei de azi şi a celei de mâine, nu sunt capabili de OMENIE ŞI RESPECT PENTRU VIAŢĂ, atunci, CINE SUNT ŞI CE SUNT ACESTE FIINŢE PENTRU ROMÂNIA ŞI ROMÂNI?!!
Celulele de criză, doliul naţional, avioane care merg să recupereze şi să repatrieze, eforturile “vădite” de a părăsi o vacanţă sau întâlniri pentru diferite combinaţii şi angajamente, demnitari care sunt pe drum spre locul tragediei, dar care nu mai ajung acolo, ieşiri pe posturile de televiziune cu feţe lungi şi declaraţii de regrete eterne şi promisiuni de susţinere şi compasiune faţă de familii şi victime…la ce ajută astea şi ce înseamnă?!
Ar trebui ca, măcar în aceste momente de tragic şi şocant adevăr, să putem privi totul cu atenţie, dincolo de orice maliţiozitate gratuită, speculaţii meschine de ordin personal, dorinţa bolnăvicioasă de epatare şi groteşti efuziuni sentimentale care provoacă greaţa şi dispreţul şi să ne întrebăm cine sunt oamenii care ne conduc şi ce vor ei cu adevărat de la această ţară şi de la oamenii din ea?!
Pentru că tragedia acestor oameni, a acestor 47 de români plecaţi în vacanţă, ne pune faţă în faţă cu noi, cu conştiinţa noastră a tuturora şi, mai ales, cu ceea ce privim de atâta vreme şi nu putem şi nu vrem să acceptăm- adevărul despre cei care conduc această ţară.
Nimeni nu poate înţelege şi simţi ce simt acele suflete aflate încă în viaţă în spitalul din Podgoriţa. Nimeni nu poate fi în mintea şi în sufletul familiilor rămase acasă, a acelora care aşteaptă un semn sau a acelora pentru care totul a devenit cel mai negru coşmar al vieţii lor. Nimeni nu poate şti ce a fost în mintea şoferului care a condus autocarul, aşa cum nimeni nu poate şti când şi cum se va sfârşi totul.
Ceea ce putem afla cu toţii este cum e să fii OM şi cum este să trăieşti unul dintre cele mai profunde şi omeneşti sentimente, acela de EMPATIE cu orice fiinţă umană din lume.
Un exerciţiu care nu costă nimic mai mult decât o secundă de reculegere şi manifestare deplină şi sinceră a iubirii faţă de semenii noştri de oriunde din această lume.
Se spune că binecuvântat e neamul care îşi alege conducători care, mai presus de orice mărire omenească, nu uită niciodată că există Dumnezeu şi Iubirea Lui faţă de OM şi că cu toţii, bogat sau sărac, puternic sau slab, mic sau mare, bărbat sau femeie, suntem datori cu o moarte.
