Ieri, ploua aşa de frumos, pe seară... şi pe pământ şi pe timp... Am adormit ascultând ploaia, ascultându-i poveştile...
Părea că mai e un pat, dincolo de fereastră – baldachin de tei înflorit! – , şi îţi venea să ceri tăcere în casă şi-n gânduri, pentru a nu trezi ploaia tolănită/ oprită târziu, pe pământ...
Ştiţi deviza Revoluţiei Iluministe. La noi, nu la francezi, ea se rosteşte, inevitabil, cred, cu semnul întrebării după colţul fiecărui cuvânt, fiecărui sens: Libertate? Egalitate? Fraternitate?
Dintre cele trei cuvinte, cel mai tulburător mi se pare că este primul: „libertate”. Egalitatea e „tranşată”! Nu ne naştem egali. Avem energii diferite, avem dotări diferite! Unul mută munţii din loc, altul abia îşi cară grămada de gunoi... „Fraternitatea” e şi mai tranşată, dacă îmi permiteţi să zic astfel... Nu există decât interese! Rare sunt prieteniile albe, curate! Ştiţi: Frate frate! Dar brânza e pe bani!
Nu ştiu, însă, câţi dintre noi ne întrebăm dacă suntem cu adevărat liberi, nici nu ştiu dacă avem cu toţii proprietatea acestui cuvânt. Şi, chiar aşa, ce înseamnă, până la urmă, să fii liber? Da, în primul rând să nu fi închis, precum Gigi Becali. Apropo! Am văzut că există oameni care-l apără! Incredibil! Păi să zic vorbă rea? Nu zic!
Dar libertatea, libertatea „subţire”, aia înseamnă să gândeşti şi să simţi, să poţi explora în lăuntrul tău, dar şi în afara ta, adică să cheltui în voie timpul ce ţi s-a dat cadou la naştere! Câţi oameni se cunosc pe ei înşişi, sau, cel puţin, încearcă să se cunoască? Permiteţi-mi să cred că foarte puţini... Zi de zi comunic cu foarte mulţi oameni şi mărturisesc că e o plăcere extraordinară pentru mine să comunic, să fac schimb de experienţe, de idei... Mi se pare un fel de piaţă a spiritului prin care ar trebui să ne plimbăm la fel de des ca prin piaţa cea concretă...
Sunt, cum se spune mai nou, un om open minded, adică îmi place să-mi ţin mintea deschisă! Îmi place să încerc să înţeleg pe oricine! Sunt cât pot de tolerant, cât pot de deschis experienţelor pe care fiinţa mea le cere şi pe care fiinţa mea le merită... CAUT SĂ NU MĂ PRONUNŢ DESPRE NIMIC, FĂRĂ SĂ CUNOSC! Ceea ce mi se pare a fi nu o chestie extraordinară, ci o chestie de bun simţ!
Ceea ce mă doare este că mulţi semeni refuză dialogul deschis şi îţi dai seama, din felul în care închid anumite subiecte, că nici cu ei înşişi nu discută deschis! De ce? De frică! Frică de ce? De un Dumnezeu pe care îl văd ca pe un monstru, ca pe un călău, nu ca pe un infinit de înţelegere, ca pe o culme a iubirii supreme! De reacţiile vecinilor, ale prietenilor... De modificarea echilibrului interior, construit pe banalităţi, pe clişee, pe noncombat existenţial. Adică hai să ne restrângem fiinţele! Să explorăm cât mai puţin, să (ne) cunoaştem minim, că e mai bine! Nu riscăm conflicte, divergenţe, ţinem aşa un echilibru...
Dar asta chiar ştiind că acesta e sinonim cu mediocritatea şi cu irosirea şansei de a trăi real?!
Vă pup negru pe alb!
