Cu alte ocazii, am afirmat că viitorul preşedinte al României a fost deja atent selectat şi că este doar o chestiune de timp până în momentul în care ne va fi arătat şi nouă.
Foarte multă lume, avizată sau mai puţin avizată în domeniu, vorbeşte de o lipsă a candidaţilor la alegerile din toamnă. Nu este nicidecum o lipsă. Ci doar o diversiune. O încercare de distragere a atenţiei prin toate mişcările şi convulsiile politice ce au loc în această perioadă şi care vor da în final trupa de prezidenţiabili, nimic altceva decât actorii secundari ai cursei către Cotroceni.
Întreaga atenţie publică a fost captată în aceste zile de anunţul făcut de Crin Antonescu din care s-a tras concluzia rapidă că acesta nu va mai candida la prezidenţiale, devenind, peste noapte, noua figură de martir politic şi obţinând în acest fel un nesperat capital de imagine.
Este mai mult decât evident că ceea ce s-a petrecut în ultimele zile cu domnul Antonescu, atât pentru cei care înţeleg mecanismele din spatele aparenţelor politice, cât şi pentru cei care mai au încă naivitatea de a mai crede că ceea ce se vede reprezintă realitatea politică, se poate coagula într-o singură idee- strategie de campanie.
Dar ideea care contează în ceea ce îl priveşte pe domnul Antonescu şi retragerea sa strategică este aceea că România, o ţară adânc încastrată în trăsături socialiste, o ţară în care dictatura este singurul regim ştiut, nu ar putea să aibă, la modul cât mai realist, un preşedinte de factură liberală. A nu se înţelege aici că este vorba de calităţile personale ale domnului Antonescu, ci de calităţile sale de om politic şi de evidenţele istorice de netăgăduit.
Aşadar, este mai mult decât logic că, pentru moment, domnul Antonescu a ieşit din cursa pentru prezidenţiale. Pasul făcut este unul care intră în normalitatea unui partid de conjunctură, ce nu a avut o proprie identitate şi care s-a alimentat strict din numeroasele alianţe ivite. Stilul lui Crin Antonescu este stilul neoliberal, ce oglindeşte perfect o politică „de tip anexă”, căci, la fel ca PNL post 89, şi domnul Antonescu are un singur atribut- conjunctura, fiind un personaj „de tip efect”, apărut în urma anumitor contorsiuni politice.
De altfel, este nevoie de o mai mare atenţie cu privire la motivaţiile reale pe care domnul Antonescu le-a avut pentru aşa-zisa retragere din cursa pentru prezidenţiale, pentru că sunt aceleaşi pe care le-a avut în momentul în care a părăsit alianţa din care a făcut parte în ultimii doi ani.
Din acest moment, domnul Antonescu, în ciuda subitei simpatii care i-a cuprins pe mulţi dintre cei care, până mai ieri, îl atacau şi acum îl deplâng, a ales poziţia cea mai confortabilă într-o perioadă de reconfigurare politică dramatică, transformându-se într-un observator din umbră, ce priveşte relaxat la scena politică, devenită un ring din care nu ar fi ieşit altfel decât sfâşiat mortal din punct de vedere politic.
Acum....când un personaj a ieşit din lumină reflectoarelor, era normal ca un altul să apară în prim-planul lăsat temporar gol, generând speculaţii privitoare la misteriosul viitor preşedinte. Astfel, Klaus Johannis, acest Buffalo Bill apărut din preeria politică, cu aură de justiţiar, ne este prezentat drept un prezidenţiabil credibil şi de dorit, care ar putea câştiga din lupta celorlalţi, dar şi cu potenţiala susţinere a „părinţilor vestici”.
Dar trebuie să facem un exerciţiu logic şi de bun-simţ, nu doar politic, ci, mai ales, românesc: Oare, domnul Johannis ar putea deveni vreodată preşedintele României? Iar ca o punte de reflecţie la această întrebare v-aş da două argumente, nu pro, dar nici contra:
1. După experimentul UDMR, un alt PNL la capitolul alianţe oportune, românii, puternic marcaţi de o istorie bazată pe vasalitatea faţă de diferite imperii, dintre care unul este cel Austro-Ungar, şi printr-o nefericită asociere mentală, conştientă sau mai puţin conştientă, a tuturor minorităţilor din zona transilvăneană, ar vota vreodată un conaţional de altă etnie? Doar pentru faptul că Barak Obama reprezintă o excepţie, nu înseamnă că, şi la noi, unde totul începe greu la nivel de mentalitate şi se termină şi mai greu tot la acest nivel, acest model poate reprezenta o reuşită.
2. Oare, s-ar putea repeta traiectoria politică a lui Traian Băsescu, printr-un primar al unui oraş important al provinciei, dar, totuşi, provincial, mai ales ţinând cont de faptul că Traian Băsescu a avut o puternică proptea politică şi anume Ion Iliescu?
Oricum, dacă ar fi să ne uităm la exemplele generoasei noastre istorii regaliste, aş fi tare curioasă să văd în ce s-ar transforma un preşedinte de etnie germană, alături de un Guvern format din români sadea, eventual, unul condus de Traian Băsescu.
