Eram pe marea ploii, într-o derivă derivată de suflul acelor vremi, iar pânzele corăbiei mele se umflaseră de atâta apă, de atâta vânt, încât ... încât! Bine, hai că zic! Trebuiau să meargă la urologie...
Plecasem într-o călătorie de uichend, cât mai departe de portul popular Constanţa? Constanţa era blondă... jumătate blondă şi jumătate roşcată... plus un bonus de brună. Cobora din munţi, făptură zdravănă, rotunjită parcă de vânturile ce aduc ninsoarea, şi odată coborâtă din munţi se dăduse de-a berbeleacul peste văi de dealuri cu vie să simţă că e vie, apoi, în sfârşitul nesfârşitului, se tăvălea în mare ca să se bronzeze, să dea chip beţiei frumuseţii ei de mare... mare căutare!
Dar la mine în cabină a venit doar o balenă şi m-a întrebat:
-Eşti Jules Verne?
-Nu, i-am răspuns eu cu sinceritate probaleniană.
-Ok, pisicuţ, mi-a zis ea – ce mi-a zis? Mi-a cântat! Fusese sirenă la viaţa ei... – uite numărul meu de „see mobile” (mobil marin, mobil de mare), dacă vrei... formezi după prefixul mugetului mării la apus.... Pa, caobăieţaşule! Ce păcat că nu eşti Jules Verne! Şi ce păcat că nu ai vaci! Şi nici măcar oi!
-De ce?
-Măcar, dacă tot nu eşti Jules Verne, o făceam şi noi de oaie! Dar asta dacă aveai oi... ori tu n-ai nici vaci! Muuuuuuuuuu! Te pup!
Şi m-am trezit!
M-am trezit?
Vă pup negru pe alb, peroaspăt ieşit din valurile unui vis – o fi de vină realitatea în care trăim? – din care nu am înţeles nimic...
