Atât de întâlnita, azi, întrebare „Şi ce?” este simptomul dezinteresului, al delăsării româneşti. De multe ori ne prefacem că nu ne pasă, însă de şi mai multe ori chiar nu ne (mai) pasă. De ce? Deziluziile istoriei ne-au adus aici? Ne-am obişnuit să trăim fără glorie? Ne-am obişnuit să trecem prin viaţă fără strălucirea bunătăţii sufleteşti, a iubirii, a victoriilor meritate?
Oricât ar fi greşit, oricât ar fi de dezamăgit, un om trebuie să ridice privirea din pământ şi să privească spre soare! E condiţia lui de om! Trebuie să meargă înainte. Dar nu să meargă înainte în aceeaşi manieră, în greşeală! E foarte important să aibă curajul să ridice mâna şi să spună „Am greşit! Iertare”.
Îmi amintesc o replică din „O scrisoare pierdută” – dar de fapt câte scrisori nu-s pierdute-n România noastră?! – „Fii bărbată”. Cineva, parcă Tipătescu, amantul ei, îi spune Zoiei – soţia unui mare şmecher, mare şef regional de partid, pe nume Trahanache – să fie... bărbată... Dar el, bărbatul, e bărbat? Evident, nu! Că nu îşi recunoaşte public amorul, că nu are curaj să îi spună lui Trahanache: Da, venerabile, eu am scris acea scrisoare, cu mâna mea! Eu mă culc cu nevasta dumitale, venerabile, şi o iubesc şi, dacă vrei răfuială, răfuieşte-te cu mine, bărbăteşte, nu cu o femeie – la vremea aia adulterul femeii era pedepsit, din ce ştiu eu, chiar cu închisoarea!
Bărbăţie... Câţi bărbaţi adevăraţi mai are România de azi? Câţi au curajul să critice superiorii? Câţi au curaj să le zică pe bune? Tremurăm pe la colţuri, ne zvârcolim noaptea de frică, căutăm să pupăm unde trebuie – în multe instituţii se intră pe bază de amprentă... amprenta buzelor pe funduleţul superiorului! – căutăm să „ciugulim” şi noi un pic sau un pic mai mult, „după buget, coane Fănică” şi... „Şi ce?”
Noapte bună, România!
-Ce zi e azi?
-E joi... Şi ce?
