Când îţi priveşti moartea în ochi, îţi apar în gând pe de-o parte viaţa şi pe de alta ce va fi după. Nu-ţi mai pasă de nimic. Devi rece şi distant faţă de lucruri materiale, iar sentimentul fricii dispare. Am avut o cumpănă anul trecut, iar alta mă încearcă acum. Simt fiorii reci ai sfârşitului aproape. De această dată e posibil să mă învingă. Scriu aceste rânduri cu aceleaşi simptome pe trup şi sper totuşi să mă trezesc iar şi iar cu zorii zilei luminându-mi chipul. Nu socotesc că viaţa mă pune la-ncercare, ci doar că trupul meu şubred şi patinat de vremi se distruge. Asta e. Mă împac cu gândul că plec şi ştiu că într-o zi, toţi cei dragi lângă mine vor fi.
O mătuşă a mamei mele suferă de boala fără leac numită Alzheimer şi nişte rude asemeni unor păsări prădătoare. Acestea aşteaptă salivând să pună mâna pe agoniseala de-o viaţă a mătuşii mamei mele. Ironie a sorţii ar fi să lupte pe ceea ce mi-ar aparţine mie. Sunt singurul urmaş al părinţilor mei şi inevitabil mă încearcă acest gând. Mă amuz un pic şi cu nostaligie îmi privesc anii cum au zburat. Nu vrea să mor, dar simt cum boala recidivistă, zace încă neserioasă în trupul meu. Când credeam că a plecat, parşivă, ea s-a întors şi mă încearcă cu brutalitate într-un nou episod şi într-o nouă rundă dusă între viaţă şi moarte.
Am să-mi povestesc fericirea, experienţele şi vreau să fac lucruri bune. Consider că drumul meu scurt nu reprezintă nimic şi cred că timpul nemilos îmi va opri în loc aspiraţiile. Vreau doar să las o dâră de zâmbet pe chipul oamenilor. Ştiu că nu am putut să schimb lumea, dar măcar am reuşit să-mi scriu gândurile şi să las cu sufletul împăcat consideraţiile mele despre lume şi viaţă.
După un timp, totul se termină. Devine uitare sau istorie.
