“Nu vorbeşte... Nu mă jigneşte niciodată... Nu ne certăm... Mai bine zis el nu se ceartă niciodată cu mine... Eu da, uneori... E de acord cu tot ce fac sau spun... Nu-mi cere aproape nimic în schimbul loialităţii şi afecţiunii sale... Se mulţumeşte şi e fericit cu ceea ce-i ofer eu ca timp, mângâiere, afecţiune.

     Mă înţelege întotdeauna... Când sunt obosită sau supărată, mă priveşte lung cu dragoste, oftează şi se aşează tăcut lângă mine... Îmi pupă mâinile, picioarele cu o tandreţe pe câte n-am cuvinte s-o descriu... Simt că dacă ar putea să-mi ia asupra lui greutăţile de pe suflet, ar face-o într-o clipă...

     În prezenţa lui mă simt apărată, protejată şi în siguranţă... Şi utilă... Şi necesară...

     Lumea spune despre el că e frumos, inteligent şi (deşi o ştiu ) mă simt mândră de el...

     Dar ce-mi place cel mai mult la el este bucuria aceea imensă pe care i-o citesc în ochi atunci când mă întorc acasă... Mă simt dorită, aşteptată, iubită, aşa cum sunt eu... El e perfect... Eu, imperfectă... E prietenul meu cel mai bun!“

     Cred că aţi ghicit! Mişu este... da, un căţel!

     Iar citatul este al unei prietene foarte bune înainte să-l piardă definitiv pe Mişu...

     Ce ne-am face fără un animăluţ prin preajmă care să ne ofere tot ce ne dorim de la un om şi nu primim decât uneori?

     Ştiţi gluma aceea : dacă vrei pe cineva care mănâncă puţin, nu bea, nu fumează, nu se duce la meci, nu te înşeală şi te iubeşte necondiţionat, atunci ia-ţi un câine  Hilar nu?

     Niciunul dintre noi nu vrea să fie minţit, trădat, abandonat, respins, umilit... Toţi vrem să fim iubiţi necondiţionat, valorizaţi pentru ceea ce facem, acceptaţi aşa cum suntem de fapt – imperfecţi...

     Şi totuşi, de ce aşteptăm toate acestea doar de la alţii? De ce nu începem să ni le oferim unul altuia?

     Avem aşteptări... Avem iluzii... Avem speranţe... Avem nevoi şi dorinţe... Dar prea puţine fapte concrete, prea puţine acţiuni ce pornesc dinspre noi către alţii, pentru ceilalţi şi implicit pentru noi!

     Ne-am putea schimba ceva din mentalitatea învechită, credinţele prăfuite şi atitudinea rigidă... Dar n-o facem! S-o facă alţii! Iar alţii fac şi ei ca noi... Adică nici ei nu fac mai nimic! Nimic pentru noi... Şi uite aşa, aşteptăm în zadar... Ne amăgim şi ne dez-amagim ceas de ceas, zi de zi, an după an... Ca într-un final, obosiţi, deziluzionaţi, să ne resemnăm să mai aşteptăm ceva de la cineva sau pe cineva în viaţa noastră...

     Nici un prieten adevărat, nici un partener pe potriva nevoilor şi dorinţelor noastre... Ne spunem sau mai bine zis îi spunem:” M-ai dezamăgit”, “Mi-ai înşelat aşteptările”, s.a.m.d. Avem resentimente, furie, decepţie, tristeţe, devenim depresivi şi suferim... Renunţăm la oameni şi ne luăm un animăluţ ceva: un şoricel, un pisoi, o broscuţă, un papagal sau un câine... Şi el devine prietenul nostru cel mai bun sau/şi copilul pe care nu-l avem, substitut perfect pentru idealul pe care îl căutăm... E loial, e tandru, iubitor şi supus! Ne amuză şi ne face să ne simţim utili, în control!

     Orice consultant financiar-bancar ştie că nu e inteligent să punem “toate ouăle într-un sigur coş”...

     Până şi pe Facebook avem categorii: friends, close friends, acquaintances (cunoştinţe)...

     Cândva aveam tovarăşi (de joacă evident, la ce vă gândiţi?), acum la modă sunt prietenii cu beneficii...

     Până la urmă, fiecare categorie e bună la ceva dacă şi noi suntem pentru ei în vreo categorie acolo...

     Să nu mă înţelegeţi greşit: iubesc animalele (99% dintre ele ), am avut prieten-câine (şi nu numai) de când mă ştiu pe lume şi nu voi pleda niciodată împotriva companiei lor!

     Pledoaria mea este astăzi pentru oameni, fiindcă omul este un animal social iar 3 în 1, 5 în 1, 8 în 1 nu există!     Cu cât cerem mai multe însuşiri de la o singură fiinţă, cu atât primim mai mult din ceva şi mai puţin din altceva... Exclusivitatea aduce limite, aşteptări mari şi de cele mai multe ori dezamăgiri mari...

     Până la urmă, poate de asta alegem între animăluţe şi oameni (prieteni în varietatea lor, familie sau partenerul de viaţă)... Fiindcă avem aşteptări diferite, nevoi şi dorinţe diferite, prea mari de la unii şi prea mici de la alţii...

     Soluţia mea? Îndrăzniţi: căutaţi, dăruiţi, exprimaţi-vă emoţiile, nevoile şi dorinţele, toleraţi sau acceptaţi diferenţele dintre voi atât cât puteţi dar nu vă opriţi! Perfecţiunea nu există iar exclusivitatea nu vă aduce beneficiile scontate... Altfel, vă pregătiţi de dez-amăgire, deprimare şi de-privare, singurătate şi moarte socială...

     Şi cât de uşor ar fi să începeţi chiar de astăzi?